S-ar putea să nu fi ales cel mai potrivit titlu. Autopsia se face pe cadavre. Dar ce faci cu o durere cadaverică care încă mai mișcă?
Ar fi mai potrivit poate să redenumesc. Poftim:
Elogiul durerii
Elogiu? Azi cuvântul nu-mi slăvește ideile nicidecum, se pare. Elogiul preamărește. Dar cine vrea să preamărească o durere care deja s-a multiplicat ca ecoul unei încăperi fără ferestre?
Ar fi poate mai potrivit să redenumesc iar. Poftim:
Biografia durerii care a luat prea multe forme și prea multe fețe
Ei, dar cine definește conceptul de prea mult? Cine spune când e prea mult? Cine are dreptul ăsta, să stabilească unde se poziționează puținul, unde se termină suportabilul și unde începe prea mult?
Și a durerii? A durerii cui? A durerii care? Că durerea poate fi și fizică și poate fi și sufletească. Ei, sufletească, psihologică, discutabil. Și poate fi și de mică amploare care pare mare, și de mare amploare care pare mică. Cum stabilim categoriile durerii?
Dar biografia mi se pare că se potrivește. Se poate scrie și dacă subiectul este încă viu. Am verificat.
O lăsăm așa. O păstrăm așa. Mi-o însușesc așa:
Biografia neautorizată a unei dureri
Nu despre o viață de durere vorbesc. Despre o durere trecută prin viață, prin viața ei, da, viața ei de durere.
A avut mai întâi o identitate de durere ascunsă, se strecura mai în spatele unor obiceiuri banale, mai în spatele unor cuvinte dulci-amare, mai în spatele unor expresii faciale contorsionate, o durere căreia i-a fost teamă să iasă la lumină și să-și strige prezența.
A fost și o durere cutremurătoare, ca strigătul lui Polyphemos în întunericul peșterii, care te taie până la os și te contorsionează pe dinăuntru și îți zgârie carnea frenetic și grotesc fără să lase cea mai mică cicatrice identificabilă pe retină.
A fost și o durere care te inundă, ce inundație, potop, potop care înghite lumina și pământul și se contopește cu cerul într-un cyan a cărui poveste, dacă nu o știi, o treci în revistă ca simbol al vitalității.
A fost și o durere calmă, apăsătoare, agonisitoare, care tentează gazda și observatorul să-i declare decesul și reîncarnarea într-un mare gol, o gaură a nimicului care a înghițit totul.
Și-acum mă uit la ea și-ncerc să-mi dau seama cum altfel mai e și cum altfel va mai putea fi. Pentru că am crezut că e cenușă. Dar cenușa e stinsă, eu când privesc spre ea încă văd scântei, încă văd argint viu, încă o văd cum suflă șoapte și praf în jur. Ea și stinsă încă arde, ea și împrăștiată prin sol își recunoaște întregul, ea e încă aici.
Și acum e și aici, cu noi. Durerea asta nu poate fi plânsă și jelită niciodată. A plâns ea și încă plânge. Nici omagiată nu poate fi durerea asta. Nu putem organiza un manifest post-mortem când ea e încă cu noi, nu? Iar acum am scris-o și aici, și aici va rămâne, mereu cu noi. M-am asigurat eu de acest lucru.
Ia uite, e cerul mai gri afară. A venit toamna.
