Mi-aș fi dorit să pot opri timpul în loc. Atunci, în acel moment, tremurând prin respirația temperaturii scăzute dar încălzită de flacăra cuprinzătoare care întregea scânteia unui apus sclipitor, cuibărită în nisipul răcoros și cu valurile mării la câțiva milimetri de picioarele mele, am simțit pentru prima dată în mult timp că sunt prezentă cu toată ființa mea. Că ceea ce simt e autentic și credibil, că visul s-a împletit cu realitatea și s-au confundat în aceeași briză, în același ritm al valurilor, în același pachet bogat de pasteluri ce împroșcau cerul.
Mi-aș fi dorit să mă învelesc într-o pătură și să rămân acolo ore întregi, să pot explora și misterul nopții pe același nisip rece, în fața acelorași valuri recursive. În schimb, m-am descălțat și m-am așezat fără nicio reținere în fața sublimului. Oriunde priveam, euforie. Vizual, auditiv, motric. Euforie. Inhalam libertate și expiram serotonină. Radiam de inspirație și aspiram către imortalitate.
Nu era fericire, oricum. Nu ceea la ce fac aluzie acum, cel puțin. Nu am confundat nicio clipă fericirea cu ce simțeam atunci. Era ceva chiar mai presus decât bucuria câtorva momente sau decât un concept nedefinit și intangibil. Era real. Era liniște și contemplație, ambele efemere și totuși atemporale. Eram hipnotizată la intensitatea capabilă să reînvie aceeași contemplație chiar și după luni întregi.
Nu a fost prima dată, dar a fost unul dintre rarele momente în care mă aflam în fața unei poezii fără versuri, în fața unei melodii fără portativ, în fața unor culori fără pigment. Soarele nu strălucea orbitor și nu eclipsa cerul, ci doar acompania cu o lumină diafană adevăratul spectacol. Frumusețea apusului – am înțeles atunci – nu e soarele care coboară și se înrgoapă după decor, ci aurora căreia îi face loc și neantul pe care îl descoperă timp de câteva minute neprețuite. N-am văzut niciodată în realitate un apus mai frumos decât un cer pastelat în cele mai prețioase și rar întâlnite tonuri de lila, violet, nud, oranj și auriu, pe fundal de azur senin. Nici nu credeam că astfel de culori se găsesc, de fapt, în natură, fără vreun filtru artificial. Am văzut, în acel decor, sentimente scrise pe un cer fără nori, mai pure și mai cristaline pe o banală plajă românească decât orice imagine mediatizată din Bali sau Maldive. Nu era nevoie de vreun instrument pentru muzică – nici pescărușii nu mai străpungeau ritmul constant al melodiei naturii. S-a creat o simfonie armonioasă, un duet al adierii brizei și al succesiunii constante de valuri înspumate.
Era liniște și nu preceda nicio furtună. Era liniște și atât. Liniște pentru meditație, liniște pentru un dans al sufletelor, liniște pentru rătăcire și regăsire deopotrivă. M-am lăsat purtată de euforie închizând ochii și lăsându-mă pe spate, sprijinită de brațele puternice și suflarea călduroasă a realității într-un cadru de poveste. Departe de zbucium cotidian și departe de lanțuri grele ale spiritului. Direct în inima liniștii, în mijlocul unui infinit de grăunțe de nisip reci, între scoici sparte, dedesubtul unui cer infinit parcă pictat și întocmai în fața unui alt infinit de valuri nemuritoare, de apă care dansa neacompaniată, de o mare care își cânta singură, care valsa cu ea însăși, care se multiplica și se întregea pe sine. Și am încercat să-i absorb vibrația și să o conserv în adâncul esenței ființei mele.
Am stat pe nisip, blocată în acel moment, timp de doar zece minute. Zece minute care au părut o veșnicie, zece minute dintr-o veșnicie, zece minute care acum vor fi pentru totdeauna o veșnicie. Înainte să plec, înainte să mă întorc cu spatele și să-mi pierd privirea în alte detalii de fundal, n-am ezitat să mă întreb, totuși: Oare cum arată marea când plouă?
O să vin altă dată și am să văd singură. Stropii mari de ploaie într-un duel sau într-o contopire sacră cu valurile învolburate deasupra adâncului, purtate de vânturi pe nisipul rece precum fragmente de gheață. Vreau să privesc marea și iarna, când zăpada e grea și muzica nu se mai aude.
