Verifică prețul Alexandre Dumas – Dama cu Camelii în librării, dacă vrei să te bucuri de contextul complet al citatelor de mai jos și de povestea iconică ce a inspirat atât impresiile mele de mai jos, cât și piesele de teatru și ecranizările care au fost realizate ulterior.
Verifică prețul pentru Dama cu camelii.
Meditație în Citate: Alexandre Dumas – Dama cu Camelii
,,Copilul e mic, dar închide în el omul; creierul e îngust, dar adăpostește gândirea; ochiul nu e decât un punct, dar îmbrățișează spațiul.”
În toate cele 26 de capitole ale romanului, se regăsesc astfel de cugetări despre viață, despre perspective, despre societate, despre oameni și despre dragoste și impactul sau consecințele ei, unele mai complexe și mai profunde, altele mai scurte și mai puțin general valabile. În orice caz, se remarcă o atenție deosebită acordată nu poveștii în sine dintre domnul Duval și domnișoara Marguerite, ci trăirilor, gândurilor și situațiilor care pot fi transpuse în viața oricui și în care se poate regăsi oricine altcineva.
,,E dificil să încerci să consolezi o durere pe care n-o cunoști.”
La fel ca și iubirea, durerea se află în prim plan în carte, și la fel și cugetările despre amprentele și ravagiile durerii, fie acestea fizice sau emoționale. O împletire constantă între dragoste și decepție, fiecare atârnând de un fir subțire și fragil și pândind la fiecare pagină. Fiecare moment trist sau îndurerat al cărții se simte înconjurat de o aură nobilă, de o bucurie mai presus care stă iminentă să se dezvăluie; în oglindă, fiecare moment de bucurie sau dragoste împărtășită pare impregnat cu un risc constant al deziluziei, al unei crize de gelozie sau unei tragedii care stă să se declanșeze din moment în moment. Dintre toate modurile în care se poate descrie această carte, siguranța atmosferei sau stabilitatea emoțiilor dominante nu își au locul.
,,Femeile sunt necruțătoare cu bărbații care nu le plac.”
Și feminitatea, tendințele feministe și focusul pe femei sunt tematici cărora li se dedică pagini întregi și chiar capitole în romanul lui Dumas. Cu atât mai mult unei anumite categorii sociale de femei, unei categorii care este scoasă din scandalos și este integrată în poetic și idilic. Totuși, după cum o spune și autorul, ,,povestea Margueritei constituie o excepție”, și nu o generalitate.
,,Oricât de puțin aș mai avea de trăit, tot voi trăi mai mult decât iubirea dumitale.”
Lipsa de încredere și anticiparea finalului tragic al unei povești de iubire prin ochii unei femei fără îndrăzneala de a spera, rezumată într-o scurtă propoziție menită să sublinieze viteza cu care se stinge intensitatea unei pasiuni și cu care o astfel de ,,damă” este nu doar obișnuită, ci o anticipează și aproape că o așteaptă.
,,Dragostea adevărată te face întotdeauna mai bun, indiferent de femeia care ți-o inspiră.”
În final, dincolo de toate temele adiacente, de toate planurile mai mult sau mai puțin secundare, și de toate cugetările cuprinse în roman despre timpul, societatea franceză și valorile morale ale secolului XIX, Dama cu camelii rămâne o poveste de dragoste în egală măsură împărtășită și neîmpărtășită, o tragedie care deși scrisă aparent fără prea multă emoție în prima jumătate a volumului, reușește să sensibilizeze cititorul în a doua jumătate, să stârnească un oarecare interes ce ia constant amploare și, în final, să creeze un atașament puternic față de protagoniști, făcându-le povestea memorabilă și, astfel, nemuritoare.
De ce?
Pentru că este o operă care, conform criticilor, se află printre marile romane de dragoste ale lumii, și nu am vrut să lipsească din cultura proprie. Am vrut să văd care este motivul pentru care a fost atât de apreciată, citită, jucată și ecranizată, și căror aspecte se datorează succesul care răsună sute de ani mai târziu de la anul în care a fost scrisă.
Pentru că oferă o nouă perspectivă asupra vieții de ,,cocotă”, o nouă perspectivă asupra a ce înseamnă iubirea, sacrificiul și renunțarea pentru femeile din această categorie, și asupra tragicului din viețile lor.
Pentru că deși au trecut sute de ani de la publicarea romanului, numeroase aspecte, situații, mentalități și intervenții surprinse de-a lungul poveștii se pot încă regăsi și în perioada contemporană, în ziua de astăzi, punând astfel și mai mult accent pe caracterul ,,etern” atât de frecvent utilizat pentru descrierea acestui roman și al iubirii neîmplinite pe care o înfățișează.
În final, pentru că, deși prima jumătate a cărții am citit-o cu obiectivul de a cunoaște și eu povestea atât de faimoasă dintre Armand Duval și Marguerite Gautier, destul de dezamăgită de aparenta superficialitate cu care erau conturate personajele și legăturile dintre ele, romanul a reușit până la final să creeze un puternic atașament față de toate legăturile și personajele prezentate și să sensibilizeze. Deși știam de la început că povestea va avea un final tragic, a reușit să surprindă cu scenele dureroase și un oarecare mister care încheie povestea unei iubiri imposibile.
Alexandre Dumas – Dama cu Camelii: Figuri de Stil
Este un roman cu tablouri sociale și analiza unor emoții ca iubirea, gelozia, frenezia, sacrificiul, decepția și durerea. Nu este un roman al descrierilor lungi presărate cu figuri de stil. Și totuși, cameliile în sine sunt o metaforă, iar comparații ale efemerității iubirii cu numeroase alte emoții sau situații sunt nelipsite. Ceea ce începe ca o povestire redată, impersonală și lipsită de emoții covârșitoare, reușește să creeze un univers poetic și să transmită cu acuratețe note de durere sufletească, regrete și întrebări, ajungând astfel un poem al iubirii tragice, o reverie de emoții ce par și se simt atât de reale.
,,(…) imaginația conferă o oarecare poezie simțurilor și (…) dorințele trupești fac această concesie visurilor.”
O dimensiune în care mă identific în Dama cu Camelii de Alexandre Dumas
Poate că unul dintre motivele pentru care am simțit superficial prima jumătate a romanului este întocmai faptul că nu m-am identificat nici în portretul damei cochete, nici în dorințele luxuoase, nici în stilul de viață tulburător de abundent și nici în puterea unei vești tulburătoare de a dărâma la pat un suflet sensibil. Însă pe măsură ce lectura înainta, au apărut întâi cugetări despre viață, apoi despre societate și iubire, în care deseori am regăsit propriile mele întrebări, propriile mele dileme. M-am identificat, deci, într-o Marguerite care a scris până când corpul a trădat-o, în așteptarea inutilă și totuși cu o ultimă speranță pe care doar cine iubește o poate nutri, în disperarea gestului de abandonare totală a sinelui ca dovadă a unei iubiri necondiționate și în martorul unor nedreptăți pentru care schimbarea sau repararea sunt prea tardive.
,,Uneori omul se bucură de o copilărie și e o cruzime să spulberi asemenea bucurie, când, dac-o lași să supraviețuiască, cel care o încearcă ar putea fi și mai fericit.”
