Despre oamenii deștepți și alți oameni

Unii oameni se trezesc dimineața și se autosugestionează să fie fericiți. Că e soare afară. Că au încă o zi de trăit. Că sunt în viață. Își motivează și induc o stare de liniște, mulțumire și așa-zisa lor pseudo,,fericire” pe baza simplului fapt că mai au încă o zi de trăit.

 

Oamenii deștepți, însă, își dau seama că viața nu are sens, că fericirea nu este tangibilă. Ei văd diferit lumea din jurul lor, viața, începutul și sfârșitul. Pe ei îi motivează alte lucruri decât clișeele, pe ei îi interesează alte obiective și aspecte, pe ei îi intrigă alte concepte, ei au argumente, perspective și convingeri personale. Și cel mai important, nu alcătuiesc mese de oameni. Sunt solitari, nu cu scopul, ci cu consecința, de a fi unici, originali și implicit neînțeleși, o stare ,,by default”, aș putea spune, pentru un om inteligent.

 

Un om deștept mi-a zis odată că e un blestem. Inteligența, vederea multidimensională, inspirația, diversitatea, reprezintă blestemul omului superior. Nu am fost de acord atunci și aș vrea să nu fiu nici acum. Însă acea filosofie se contopește acum din ce în ce mai mult cu convingerile mele și ajung, deseori, să aprob că da, să fii deștept este un blestem nobil, un blestem greu, inseparabil și nesolicitat, dar asimilat. Un blestem ce nu poate fi rupt în mod natural.

 

Un alt om deștept a spus odată că cu cât află mai multe, cu atât își dă seama că știe mai puțin. Nici pe asta n-am înțeles-o la început, deloc. Ulterior, credeam că am înțeles-o, cu toate că nu era așa. Acum tind să cred că mă apropii de a-i desluși sensul, cu toate că acest lucru nu mă mai bucură.

 

La fel cum nu mă mai bucură nicio informație nouă. Nu mai sunt entuziasmată să aflu, să învăț, să valorific, să dezvolt, să știu. Și nu pentru că am ajuns la saturație, ci pentru că pur și simplu e o necesitate și o normalitate să mă documentez, să analizez, să absorb și să procesez, nu o obligație, un obiectiv de atins sau un premiu de obținut.

 

La fel ca viața, și educația și inteligența, cu cât cresc, cu cât înaintează, devin mai profunde și, totodată, mai lipsite de rost sau entuziasm pentru un om deștept. De asemenea distanța dintre interpretarea, percepția și comportamentul față de aceste concepte crește în dimensiune enorm comparând un om deștept și alt om, primul ajungând să fie trecut chiar în ridicol din cauza credințelor sau revelațiilor proprii și golului dintre metodele sale și cele ale celorlalți. Dar nu-i așa că e mai simplu să ne pierdem în cuvinte frumoase și fără sens, sau în acțiuni primare și superficiale, decât să studiem și să lucrăm la o realitate?

 

În ce, cine sau unde ar trebui să își mai caute entuziasmul și motivația un om deștept? Și cui ar trebui să îi adreseze această întrebare?

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   

Care este parerea ta despre articol?