Cât de subțire, linia întreruptă dintre real și ireal. Și cât de real poate părea irealul, atunci când lucidității simțurilor îi ia locul intensitatea emoțiilor.
Cât de credibil este un fals, atunci când emoțiile tale îl doresc autentic, și cât de strâns îmbrățișezi o închipuire în ciuda argumentelor logice care îți demonstrează inexistența sa, pe care inima ta alege să o ignore pentru că e copleșită de o realitate suprapusă, un univers pe care mintea îl respinge dar pe care emoțiile îl augmentează, susțin și justifică prin amintiri mai clare ca niciodată, prin imagini parcă aievea.
Există, indicii apar mereu și constant, care vor să te trezească la realitate, să îți spună ,,Hei, visezi ca prostu’.” În zadar. Un voal de ceață clară se așterne peste orice urmă de rațiune, făcându-te să uiți orice motiv pentru care idealul tău ar putea fi ireal și destrămat, iar subconștientul tău, împuternicit de către atașament și extazul dorinței ce pare devenită realitate, te trădează în cel mai dureros mod, oferindu-ți acele 10-30 de secunde în care te bucuri și începi să plângi, în care nu știi dar nici nu te interesează cum este posibil, ci te bucuri că e real, că e în fața ta, că în percepția ta e palpabil și că ceea ce visezi e de fapt real.
Dar tu visezi…
Încă nu te-ai trezit? Nu-i nimic. Continuă să crezi că soarele răsare și apune, și că acum a venit momentul în care soarele a răsărit și pentru tine. Dar să nu suferi atunci când te vei trezi, atunci când pânza înlăcrimată de emoția bucuriei tale se va destrăma și se va face pulbere în fața realității înghețate.
Să nu suferi, pentru că ai ales să crezi. Ci doar să înțelegi că soarele nu a răsărit și nu a apus niciodată pentru tine, el nu s-a mișcat de pe cer nicio clipă și nu are nicio legătură cu tine. Atunci când îți vei aminti că soarele e un astru fără suflet, și că Pământul, că TU, te învârți, de fapt, în jurul soarelui, atunci vei realiza că de fapt tu te ridici deasupra luminii atunci când e întuneric în viața ta, că atunci când visezi în miezul nocturn, stăpânești lumina, și că atunci când revezi soarele și lumina sa călduță, de fapt îți pleci emoțiile în fața acestuia, vulnerabil și mic, iluzionându-te că acesta se înalță când de fapt tu ești cel ce face o plecăciune rotundă.
E frumos… E frumos să personifici astrele și să dai viață neînsuflețitelor. Să crezi că mai există viață, comunicare, semne, magie, spirit și emoție, acolo unde gheața și cei mai oribili fiori s-au instalat. Să crezi că un mesaj se încearcă a-ți fi transmis, dincolo de explicații raționale. E frumos, irealul. Dar dacă vrei să rămâi lucid, ancorează-te în realitate și nu uita să te trezești. Pentru că altfel visele te pot încurca. Permite viselor să rămână frumoase, și permite-ți ție să vezi în continuare realitatea.
Agață-te întotdeauna de linia subțire și întreruptă dintre real și ireal. Să echilibrezi această linie, acesta cred că este unul dintre secretele liniștii interioare.
