Amintește-ți cu mine,
Când erai nu mai mult decât o mogâldeață
Și primeai atenție de pretutindeni.
Drăgălășenie, îmbrățișări, priviri de drag,
Alintături, empatie, aveai parte de toate cuvintele dulci,
Și-atâta, oh! atât de multă răbdare.
Pentru că erai atât de mic.
Cum te-ai simțit cum pe măsură ce creșteai
Simțeai cum pierzi, fărâmă cu fărâmă,
firimiturile de afecțiune?
Alintat tot mai rar, îmbrățișările, jocul, joaca, rând pe rând s-a pus praful peste jucării.
Într-atât că aproape ai uitat, că vocea adulților se schimba ca să ți se adreseze mai blând.
Într-atât că aproape nu-ți mai amintești cum arată când cineva se uită la tine cu drag și-ngăduință.
Observă cu mine,
Cum te-ai obișnuit.
Că vorbe dure și fără perdea iau locul celor protective,
Cum jocul s-a înlocuit cu task-uri productive,
Cum tratamentul afectuos, răbdarea, s-au preschimbat pretutindeni și s-au îndepărtat,
Că pare că nici nu au fost.
Oare de câte ori
În negurile adolescenței și în durerea metamorfozei
Te-ai întrebat unde-ai greșit,
Să pierzi empatia adulților,
Și afecțiunea și răbdarea care păreau că ți se cuvin, din copilărie?
Oare de câte ori ai suspinat,
Fără să realizezi că așa apasă timpul,
Că nu erai de vină tu, ci doar firul natural al evoluției care își cerea drepturile,
Și că totul din jur s-a schimbat nu ca pedeapsă,
Ci ca adaptare
La creșterea ta.
Oare de asta
Suspini la fiecare treaptă a evoluției tale
Și ți-ai făcut un tipar în a mai pierde câte-o fărâmă
Din empatia aproapelui?
Oare așa se simte
Și când îmbătrânești,
Și-mbrățișărilor calde ale îndrăgostiților din toiul nopții
Le iau locul fierbânțeala lacrimilor?
Oare așa se pierd
Și înțelegerile din priviri fără cuvinte,
Și uitătura cu drag a soțului?
Oare așa te-abandonează și dragostea,
Și-și pierde-atenția și răbdarea și vorba dulce cu tine
Când bătrânețea își cere drepturile?
Sau doare și mai tare,
Când ți se-nstrăinează jumătate de suflet
Și jumătatea ta rămâne o fărâmă ruptă
De ceea ce-a format, la începuturi,
Normalul natural,
Întregul și completul?
