Ai sentimente, gânduri, sensibilitate și vulnerabilități doar după ce ți-ai terminat treaba, ți-ai îndeplinit sarcinile și ai dus la bun sfârșit ordinele care ți s-au dat. După aceea, poți fi apreciat, după aceea vei fi crezut dacă spui că te doare, dacă spui că suferi, dacă spui că ai obosit. După aceea, îți vor fi recunoscute meritul și osteneala. După aceea se va recunoaște că a fost un drum greu, uau, cum ai reușit, nu știu cum ai reușit, e greu, felicitări.
Dar în timp ce lupți cu valurile să escaladezi stânca? Nimeni nu îți oferă niciun menajament, nici ajutor, nici înțelegere, nici respect pentru efortul depus. Obișnuiește-te. ,,Asta e lumea în care trăim” aș fi spus, dar de fapt asta e și gata. Ce lume și ce trai, când în jurul tău nu e nimeni și ești singur în fiecare clipă, în fiecare confruntare, în fiecare decizie, drum, impas, stare.
Înainte de a fi ajuns la destinație și de a fi realizat ceva, orice încercare de auto-menajament, de auto-compătimire, orice confesiune a suferinței, orice plângere legată de efortul depus, de starea emoțională praf, de starea intelectuală tensionată, totul va fi interpretat ca lașitate, va fi luat în derâdere, va fi considerat dramă exagerată sau auto-victimizare inutilă în căutare de atenție.
Nu căuta și nu accepta niciodată validarea din partea celorlalți. Nici înainte de a începe un drum, nici în timp ce îl parcurgi, nici după ce l-ai parcurs. Toți sunt irelevanți. Tu ești singura ființă care se cunoaște, dacă într-adevăr o faci, măcar tu. Dar singurătatea îți este singurul compaion. Atunci, acum și întotdeauna.
