Cu mulți ani în urmă,
Lumea a început să-mi vorbească prin game și acorduri.
A fost metafora prin care am descifrat codurile timpului,
Vieții și emoției,
A fost metafora mea.
De câțiva ani încoace,
Nu am mai ascultat nici șoapte și nici vorbe,
Nu am mai ținut cont dacă se cânta în minor sau major,
De fapt nu mi-a mai păsat – pentru că nu conta.
A fost greșeala mea.
Cu câteva zile în urmă,
Am rugat lumea să-mi vorbească din nou printr-o mângâiere de clape.
Am crezut că va fugi de mine sau că îmi va refuza aroganța,
Dar mi-a spus din nou povești.
Mi-a spus povestea mea.
De câteva zile încoace,
M-am pierdut în șoapte și vorbe, în povești și acorduri.
Și am ascultat iar ironia vieții și dualitatea emoției,
Că zâmbetul unuia e lacrima altuia.
Și a fost alegerea mea.
