Trezirea

Trezirea!

Deschid ochii, clipesc, retina mi se adaptează încet luminii din jur. Mă trezesc într-o realitate paralelă.

Primii pași îmi sunt întâmpinați de lumină. E cald. Văd un copac cu rădăcini groase, își apleacă crengile și frunzele prind forma unei umbrele protectoare. Sunt dure, pe alocuri mă înțeapă scoarța lui. E un copac tânăr, dar mie îmi pare a avea rădăcini foarte groase. Stabile, rezistente. E un copac puternic.

Mă obișnuiesc cu coroana sa bogată. Frunzele mă leagănă în vânt. Când mă uit printre frunze, văd cerul și norii în formele și personajele pe care coroana copacului mi le animează. O coroană verde… E perfectă atunci când plouă – atenuează stropii de ploaie și mă adăpostesc. Sub arșița soarelui, îmi țin umbră și răcoare. Îmi zâmbesc în sine și îmi spun: ,,Nu voi face niciodată insolație sau hipotermie la adăpostul copacului.”

Mi se întipărește în memorie un parfum… un parfum pe care nu îl pot descrie. Nu am învățat încă – și nici nu îl voi putea descrie vreodată. Nici măcar când penița și cerneala îmi vor fi calea, nici măcar când voi fi învățat să stăpânesc cu măiestrie meșteșugul cuvintelor ca pe o artă și o taină antică ce sălășuiește în mine. Nici măcar atunci nu voi cunoaște cuvinte care să descrie un astfel de parfum, atât de unic, atât de natural și nepământesc. Dar nu știu încă. Momentan, îl numesc parfum, și mă bucur de fiecare clipă în care mă îmbrățișează. Și nu îmi pot stăvili lacrimile când nu-i mai simt mângâierea.

Mă uit în jur. Încep să văd tot mai multe lucruri pe care înainte nu le vedeam. Mă văd înconjurată de mai mulți copaci. Mă văd înconjurată de crengi și rădăcini fără număr, mă copleșesc. Se face umbră, se întunecă, de fap doar mi se pare, din cauza atâtor de mulți copaci și buruieni. Mă cuprinde o adrenalină nefirească și brusc, vreau să fug de lângă copac și să îmi înfig în pământ propriile rădăcini. Nu am cum, nu am crescut suficient, iar copacul mă ține în continuare la adăpostul său. S-a supărat pe adrenalina mea, nu a înțeles-o. Mi-am reprimat avântul, dar l-am făcut mic și l-am păstrat în mine, oricum. Într-o zi, aveam să am propriile rădăcini, iar această dorință nu-mi va părăsi vreodată voința.

Trezirea!

Deschid ochii, clipesc, retina mi se adaptează greu întunericului din jur. Mă trezesc într-o realitate paralelă.

Primii pași îmi sunt întâmpinați de frig… cumva, parcă simt că nu sunt primii pași. Parcă am mai pășit în trecut… Cumva, știu deja să pășesc. Dar tot e greu să înaintez când frigul îmi paralizează arterele și îmi îngheață în suflet. Sunt plină de frig, dar plinul nu e deplin. Lipsește ceva care să-l întregească…

Îmi amintesc… aaa, lipsește copacul. O sa îl caut un timp, prin jur.

Unde e copacul meu? Îi caut rădăcinile groase, scrutez pământul când pășesc, n-are cum să-mi scape, dacă e prin jur sigur îl voi vedea. Rădăcinile acelea groase nu pot fi trecute cu vederea, unde e oare? Îl caut. Copacii din jur nu mă mai sperie, dar nici nu mă ajută. Oare unde o fi copacul meu? Mă uit prin cer, pe sus, îmi amintesc că avea crengi lungi și coroană bogată, acum sigur îl voi găsi pe undeva… De ce nu îl văd niciunde? Dacă mă uit în spate o să îl găsesc? Îl caut până și în interiorul meu. Ce mi-a scăpat?

Începe să mă cuprindă disperarea. UNDE E COPACUL MEU?!?! Mi-e frig, de ce nu e aici să mă încălzească? Dar UNDE E??!?!! Încep să mă întreb dacă într-adevăr era un copac atât de mare. Încep să cred că nu a fost niciodată atât de puternic și rezistent pe cât l-am măsurat eu când învățam primii pași. A fost doar copacul pe care l-am văzut când am deschis prima dată ochii, și atunci părea indistructibil. Poate că nu avea coroana atât de rezistentă, și poate că nu era atât de verde pe cât părea prin ochii mei. Păcat…Oare îmi voi mai găsi vreodată copacul? Plâng, îmi lipsește parfumul său atât de mult.

Apoi văd. Nu știu dacă e copacul meu. Dar trebuie să fie, recunosc parfumul. E fad, dar e încă aici. Vreau să îl îmbrățișez, dar ceva mă reține. Nu știu ce. Scoarța îi este uscată, coroana nu mai e. Îi lipsesc două rădăcini, una a intrat mai adânc în pământ și alta s-a rupt. Au rămas alte rădăcini, dar sunt toate firave, iar copacul se clatină și scoate un șuierat neplăcut sub bătaia vântului. Săracul, cum să mă apere de vânt și ploaie, când nu își poate adăposti propriul trunchi?

Trag aer adânc în piept. Dar cum aș putea să îl ajut? Nu sunt copac, nu pot înțelege nevoile copacului meu. Vreau să-l ajut, într-un fel e datoria mea, pe de altă parte e prima pornire. Cum pot eu să îmi simt sufletul complet, când copacul sub care m-am înălțat tremură?

Unde e copacul meu de altădată? E aici, dar în altă formă. Poate că asta e însăși definiția timpului… Acesta e copacul meu ACUM.

Trezirea!

Deschid ochii, clipesc, retina mi se adaptează încet luminii din jur. Mă trezesc într-o realitate paralelă.

De dinainte să pășesc în bucătărie, simt miros de cafea la filtru și aud flecăreli care mă plictisesc. Cât mi-au lipsit flecărelile astea familiare… Zâmbesc și primul impuls e să alerg acolo să văd cu ochii mei. Dar nici măcar nu mă ridic din pat. Nu mai știu în care realitate mă aflu, și mi-e frică de lecțiile pe care timpul s-ar putea să vrea încă să mi le predea.

O să rămân puțin, doar încă puțin, cu ochii închiși, și o să ascult flecăreli în timp ce simt miros de cafea la filtru. Și o să-mi imaginez că nu mai există nicio altă realitate paralelă în afară de asta. Deși știu că nu e așa, și că trezirea mă va transpune iar acolo unde eu trebuie să fiu.

Lângă copacul meu… indiferent de cum îl voi mai găsi acum.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   

Care este parerea ta despre articol?

Scroll to Top