Odă unei lacrimi de suferință

Ești o ancoră.

Ești ancora mea în realitate.

Nu ancora mea în sensul că te afli în posesia mea. Nu, nu ești a mea. N-ai fost vreodată a mea. Ce am eu, ce e al meu, e puțin și nu te include. Tu nu poți fi în captivitatea cuiva. Doar în propria-ți captivitate.

Dar ești ancora mea în realitate, ești ancora care îmi amintește de ceea ce e real și nu face parte din lumea mea, de ceea ce n-aș vrea sa facă parte din lumea mea, de ceea ce, trăind în fantasmele și lumea pe care mi-am conturat-o singură, eu nu mai pot vedea. Sau nu pot vedea până ce apari tu.

Eu trăiesc din condei, din nebunie, din extreme, trăiesc din imaterial, eu sunt clădită din fulgi de nea pe care dacă nu-i vezi vara, spui că nu există. Tu ești clădită din concret, tu trăiești din ceea ce e vizibil, din tangibil, din ceea ce te atinge și te provoacă. Eu răspund la chemare, eu răspund luminii, eu răspund suflării imortale. Tu reacționezi la mediocru, tu răspunzi în mortalitate, răspunzi la limite și restricții.

Eu vreau să ascund esența și să protejez neînțelesul, să-l duc pe valuri care înalță și poartă vapoare, bancuri de pești și recifuri de corali, să-l pierd în apele sărate și să-l disip în miezul universului. Tu, din contră, vrei să diluezi esențele și să înțelegi vagul, să-l diseci și să-l studiezi, și să-l pui mai apoi pe rafturi, în dosare cu etichete.

Suntem atât de diferite, oh, atât de opuse. Tu ești, eu m-am creat. Eu cresc și mă deschid înspre infinit, infinitul e lumea mea, tu te micșorezi și te ascunzi în colțul tău, și ieși doar când te captivezi singură cu o nouă provocare, cu o nouă atingere ce-ți tulbură liniștea.

Suntem atât de antitetice, și totuși una, una atât de completă.

Te urăsc și mă dori atât de tare când îmi zgudui contururile și creioanele, și totuși am nevoie de tine din când în când, ca să nu mă pierd cu totul de o realitate în care nu mă regăsesc, de o realitate de care mi-e silă, de o realiate a impotenței. Poate uneori te chem chiar eu… sau poate că ni se face dor una de cealaltă atât de mult încât ne contopim într-o îmbrățișare ca să refacem un întreg… Un întreg ce nu a fost creat să fie întregit de tine, un întreg ale cărui forme încerc să le schimb pentru a nu se mai potrivi cu piesa de puzzle care ești tu.

Încerc, dar nu reușesc… pentru că ești și tu parte din mine.

Pentru că ești ancora mea în realitate, și poate sursa din care am ajuns să mă creez și să trăiesc din condei. Nu vreau să mă identific cu tine vreodată, și totuși știu că odată noi două am fost o singură bucată de plastilină, și că ne oglindeam perfect una în cealaltă. Aproape că te veneram, iar ofrande îți aduceam nebunia și fulgii mei de nea, pentru tine efemeri. Până am decis să nu-ți mai ofer zăpada în dar, și să fac fulgii de nea imortali. Atunci am devenit eu infinit, și tu n-ai mai avut loc în lumea mea.

Și totuși, n-ai dispărut. Deși făcută din țărână, ai aceeași sursă ca izvorul meu și ești la fel de imortală ca infinitul meu. Iar acesta e scopul tău.

Să fii ancora mea în realitate.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   

Care este parerea ta despre articol?