Obișnuiam să scriu poezii

Obișnuiam să scriu poezie. Sau să cred că scriu poezie. Dar am realizat că erau doar rime. Adierea vântului, focul arzător, valurile mării… erau doar rime pentru mine, nu senzații. A respira, a iubi, a suferi și a năzui – erau cuvinte cu terminațiile potrivite pentru rima cu un rând mai sus. Puteam să scriu oricând. Dar cine nu poate face rime oricând?

Târziu, mulți ani mai târziu, am înțeles ce înseamnă de fapt poezia. Pentru mine. Poate că citind poezie adevărată, sau poate văzând că ceea ce scriam nu era, de fapt, poezia mea.

Târziu, mulți ani mai târziu, m-am desprins de dorința de a mă ridica deasupra, m-am detașat de cuvintele, exprimările și dorințele clișeice. Atunci a fost și momentul în care am început să explorez și să simt poezia din cuvintele pe care le folosisem înainte.

Nu poți scrie poezie oricând. Poezia înseamnă tu. Înseamnă o parte din tine. Înseamnă cel mai pur adevăr din esența ta, mâzgălit în picături mărunte cu ajutorul literelor. Și nu poți fi tu, în forma ta esențială, cea mai pură și sinceră, ca să te poți răsfira în cioburi, scântei și picături, oricând. Sunt momente-cheie. Momente când simți inspirația cum îți pune un nod în gât, momente când un vârtej îți învârte gândurile și îți mângâie sufletul. Momente în care vezi în ceață pentru că ți se așază pe retină o perdea străvezie, fină, momente în care plângi cu toată ființa ta, dar nu cu lacrimi și nu fizic, ci în cuvintele ce izvorăsc dintr-o sursă vag definită și la care nu poți ajunge altminteri.

Oricând pot fi scrise doar rimele, și am învățat că a găsi patru cuvinte ce rimează succesiv și a le scrie unul sub altul nu înseamnă a avea inspirație. Poate doar a fi receptiv și a avea ureche muzicală. Că poveste și poezie nu sunt sinonime. Că nici a înșirui cuvinte fără noimă, dintr-o răsuflare, pentru a te elibera de energie negativă, nu înseamnă inspirație. Pentru că în poezie nu te eliberezi de sentimente, nu faci terapie să scapi de energii, ci le imortalizezi pentru totdeauna în tablouri și imagini poetice, le domini, le lași să te domine și ele, îți identifici eul cu ele și le transmiți mai departe celor care citesc și care permit respectivei energii să rezoneze în ei.

Cuvinte muzicale precum pian, vioară, vibrație, atingere; concepte senzoriale precum intens, tăcut, fior, tremur; dileme precum dualitate, vis, vrajă, oglindire, trecut și viață – toate acestea sunt universuri ale euforiei în care am pășit târziu, mulți ani mai târziu. Atunci când am început, de fapt, să trăiesc poezie. Pentru că înainte de a fi scrisă, trebuie trăită. Altfel, nu ai despre ce să scrii. Dacă nu trăiești poezie, locul din care ea se naște este gol. Da, cele enumerate sunt cuvinte folosite în poezii. Dar dacă le folosești în texte rimate, nu devii poet.

Nu poți simți poezia prin poezii. Poezia nu e altceva decât emoție, beție și armonizare, fie aceasta silențioasă sau tumult. Dar emoția, beția și armonia individual nu sunt poezie. Atunci când ele se întrepătrund, atunci când pun stăpânire pe direcția privirii tale și îți amplifică toate simțurile, atunci când îți dictează iar tu găsești rândurile potrivite, cuvinte pentru ceea ce nu se poate defini și exprimări pentru inexistent, atunci abia devii poet, atunci abia devii maestrul ce transmite mai departe un tot provenit dintr-un doar alt nimic.

Poezia nu e definită de rime. Nici de cuvinte, nici de cine o scrie. Nu are o definiție. E, sau nu e. Și nici nu există un adevăr universal. O scriitură poate fi poezie pentru mine și nimic pentru tine. Și invers. Ce consideri tu poem, pentru mine va fi un text. Acesta e, cred, farmecul poetului, cititorului și poeziei. Se găsesc reciproc, independent de voința noastră conștientă. Pentru că poezia atinge un nivel subconștient.

,,Mai scrii poezie?” Dar nu am scris niciodată. Nu obișnuiam să o fac. Scriam, da, aproape zilnic. Cuvinte, observații, maxim introspecție, puse în rime. Apoi în versuri albe. Dar nu versurile construiesc poezie. Nici ritmul, nici rima, nici măsura, nici strofele. Pentru că poezia nu e structură, nu e regulă și nu e muzică. Proza și versurile sunt doar forme în care poetul își poate revărsa labirintul.

,,Mai scrii poezie?” Trebuie să fii vulnerabil ca să poți fi sincer, trebuie să fii senibil ca să joci leapșa cu emoția, când să o stăpânești tu, când să o lași pe ea să pună stăpânire pe tine, și trebuie să fii lucid și totuși să nu fii prezent, ca să poți face față și să manevrezi cu măiestrie inspirația care te amețește. Și să pui toate aceste trăiri nepământești în cuvinte, sau în versuri sau în propoziții lungi, folosind elemente lumești, inteligibile. Dacă e inteligibilă, mai e poezie? Da, dacă își păstrează misterul și un secret etern a cărui cheie o are doar poetul.

,,Mai scrii poezie?” Da, cred că da. Acum, târziu, mulți ani mai târziu, mai fac asta, din când în când.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   

Care este parerea ta despre articol?