Nostalgie de iarnă

A început ca un vis.

Ca un vis urât…

Nu îmi plăcea ce văd, ce aud, ce simt, dar ce știam eu atunci era că visez și că sunt conștientă că e un vis urât. Îmi alimentam astfel speranța unei finalități care mă va ancora într-o realitate mai blândă, bazându-mă pe ce învățasem până atunci, anume că visele urâte se termină repede și sunt înlocuite de somnolența și cafeaua de dimineață.

Nu o vedeam ca pe o realitate. Nu părea real. Sau părea real, dar pe atunci știam că doar mi se pare. Scumpă naivitate…

A început ca un dans fragil al fulgilor de nea. Un fulg aici, un fulg pe acolo. Probabilitatea ninsorii atârna în aer, era frig și înghețat, era alunecos și pustiu, era rece și gol. Dar pentru mine, prezentul era un dans fragil al fulgilor de nea. Până când, proporțional cu înaintarea unităților de timp, a devenit un viscol agitat.

Nici nu am avut timp să percep frigul, vântul și abundența viscolului. Eu încă mă gândeam la fulgii de nea. Au trecut multe ierni în care nu a nins, în care am văzut doar fulgi de nea, și mă obișnuisem cu doar atât, și cu alternanța cu verile caniculare. Dar cum este posibil ca un viscol să redevină particule de argint plutitor, dacă în urma lui se răvășesc crengi și încărunțește cerul?

Nu am vrut să mă ascund între blănuri călduroase pentru că nu cunoșteam puterea curenților de aer rece. Nu mi-am pus fular pentru că am crezut că aerul rece se încălzește natural, când luminează soarele. Nu am vrut să plâng pentru că era frig și îmi era frică să nu îmi înghețe lacrimile.

Încă nu era realitate atunci în percepția mea, dar acum știu că nu a fost un vis. Pentru că acum îngheț, și nu îmi simt doar degetele reci și vârful nasului. Mă pătrund nervurile și rădăcinile frigului prin toate fibrele și cartilajele, îngheț.

Îngheț, am înghețat treptat, și nici nu m-am bucurat măcar de început. Nu am dansat în fulgi de nea, nu am făcut oameni de zăpadă și nici îngerași în mormane de nea. Nu mi-am înroșit nasul în ger și nu am răcit de la frig. Aș regreta că am pierdut – că am sărit peste, de fapt, – aceste momente. Dar atunci vedeam altfel lucrurile, mie nu mi-a plăcut niciodată iarna.

Acum, însă, pot vedea că a venit iarna și nu mai pare un vis. Frigul m-a înghețat și mi-a ajuns la discernământ. Poate că nu poți accepta o realitate până când nu o poți simți. Iar eu prefer amorțeala.

E real, dar.

Spread the love

Care este parerea ta despre articol?

Scroll to Top