Giuseppe Berto – Răul Ascuns

      Mediație în Citate

      ,,…dar cine a spus că peste un anume nivel artistic gândurile sunt mai puțin interesante decât acțiunea…”

Un amalgam de idei și gânduri expuse într-o frenezie reflectată în fraze parcă interminabile, întinse pe parcursul a chiar și 3-4 pagini, fără un singur punct care să marcheze respirația, pauza, organizarea sau încheierea ideii. Rangul de artă este atins de această proză a lui Giuseppe Berto, din perspectiva mea, generând suspansul prin intensitatea gândurilor, și nu prin firul narativ și acțiunea propriu-zisă.

 

      ,,…ce dar neprețuit e simplitatea pe drumul ăsta al nostru complicat și nesigur…”; ,,…pentru că lucrurile simple nu par să-și aibă loc pe lumea asta, deși, dacă te gândești bine, lucrurile cele mai simple sunt și cele care nu arată a fi astfel și viceversa, iar pe de altă parte, în general vorbind, a stabili deosebiri și clasificări, fie și pe baze filzofice, e muncă irosită…”

Un labirint de cugetări și auto-analiză expus printr-un haos organizat cu măiestrie, Răul Ascuns a fost o lectură unică prin interminabilele confesiuni și reverii ale vocii naratorului, pornind de la o idee și continuând și dezvoltând-o într-o expansiune deviată pe parcursul a mai multe pagini, pentru ca la finalul frazei să revină asupra ideii inițiale și să se încheie pentru a începe alta la fel de complexă.

 

      ,,…și una peste alta iată că mai ales din cauza lucrurilor nedrepte și nelămurite, lumea se mărea în jurul meu, și poate că asta înseamnă să crești, să suferi și să te extinzi înspre altceva, să-ți placă și totodată să-ți fie rușine (…), să te pierzi și să te încânți (…), și să simți înlăuntrul tău o asemenea răzvrătire…”

Cu fiecare filă, povestea cărții coboară sau urcă încă o treaptă în profunzimea analizei naratorului protagonist, descoperind o nouă perspectivă asupra lucrurilor mai mult sau mai puțin banale ale unei vieți.

 

     ,,…omul devine nemuritor anulând valoarea viitorului, însă plăcerea trece și viitorul rămâne tot mai compromis de povara atâtor datorii morale pe care apoi e greu să le plătești…”

Unele idei sunt expuse prin intermediul unui proces ludic de îmbinare a cuvintelor cheie, pentru exprimarea esenței, acoperind profunzimea fermecătoare a unei percepții unice asupra conceptelor fantastice ale minții umane, inclusiv nemurirea, viitorul și constrângerea.

 

      ,,…m-am aflat necontenit în contact cu o lume a spaimei în care riscam clipă de clipă să cad fără să-mi pot da seama de cauzele care duceau la asta…”

O poveste a unei călătorii, o experiență de-a lungul a câțiva ani, o viziune de artist în contextul unei lumi cinice și o performanță încântătoare a durerii și a forței uimitoare a răului indus de cei din jur și, în final, auto-indus.

 

      De ce?

Pentru că am citit-o cu sufletul la gură cu toate că a fost un monolog iminent, uneori violent și alteori demn de milă. Pentru dinamismul provenit dintr-o serie de evenimente statice. Pentru o nouă dimensiune dată conceptelor de boală, suferință, frică, procastinare și, în final, rău. Pentru că reprezintă o voce pe care am auzit-o pentru prima dată în filosofia răului și pentru că prin structura sa este prima și singura carte care mi-a confirmat ceea ce deja era o certitudine, și anume că mesajul transmis nu se pierde, ci doar se adâncește și se dezvoltă, în cadrul unor fraze și paragrafe neașteptat de lungi.

Pentru toate aceste motive, Răul Ascuns este o carte asupra căreia consider că merită să meditez, care mă poate inspira și a cărei ecranizare abia aștept să o văd.

 

      Figuri de stil

Având în vedere că e unul din elementele mele preferate în lecturarea unei cărți, am fost plăcut surprinsă să regăsesc o figură de stil superbă chiar și în profunzimea unei abordări filosofice, analitice și introspective. Este singura pe care am găsit-o, dar prin frumusețea imaginii vizuale și olfactive pe care o oferă, o consider iconică pentru romanul Răul Ascuns:

      ,,…singur și orfan beau până la fund drojdia cupei mele de agonie…”

 

      O dimensiune în care mă identific

Aruncând o ultimă privire către universul angoasei romanului, mă identific cu stările terminale și problematicele ontologice din ultimele file, precum și cu anumite fragmente din etapele amplificării progresive a trăirilor și chiar obsesiilor naratorului implicat:

      ,,…eu unul nu voiam, nu voiam să mă nasc, și caut în jurul meu, dar nu găsesc nici un scop pentru care să trăiesc…”

      ,,…ceea ce mă interesează acum sau poate pentru totdeauna e să stau departe de oameni și de răul pe care mi-l pot face…”

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   

Care este parerea ta despre articol?